joi, 11 august 2016

Când gratitudinea devine un mod de viață

Există un mit pe care puțini par să îl pună la îndoială și anume acela că trebuie să mori ca să ajungi în rai. Și nici măcar asta nu garantează că ajungem acolo....
Și mai există o altă părere care spune că raiul e aici, pe pământ.

Am auzit cu ceva timp în urmă o poveste după cum urmează:

Era odată un maistru zen care a fost jefuit într-o noapte. A doua zi, a povestit asta unui prieten.
- Cred că a fost îngrozitor! a spus prietenul.
- Nu, sunt foarte recunoscător pentru tot ce s-a întâmplat, a răspuns maestrul zen.
- Recunoscător? Cum așa? întrebă celălalt, nevenindu-și să-și creadă urechilor.
- Păi, în primul rând, este prima oară când mi se întâmplă să fiu jefuit și sunt recunoscător că am ajuns la o vârstă așa de înaintă și am fost ferit până acum. În al doilea rând, a fost o experiență interesantă și sunt recunoscător că am trăit-o. În al treilea rând, hoțul mi-a luat doar banii, nu și viața, așa că sunt recunoscător și pentru asta.
Dar, mai presus de toate, sunt recunoscător că eu am fost cel jefuit, nu hoțul, nu cel care a furat.

M-a impresionat mult povestea atunci când am auzit-o prima dată. Însă recunosc că nu am înțeles-o în totalitate până de curând, când am trecut printr-o încercare în care încrederea și buna mea credință au fost puse la grea încercare. Într-un fel, pot spune că a fost ca și cum aș fi fost jefuită.

Însă, dacă am învățat vreun lucru din Communicarea Nonviolentă, este acelacă orice act de violență este un strigăt de ajutor. Am petrecut o grămadă de timp cu mine însămi, retrăind filmele evenimentelor din ultimele luni, ascultându-mi judecățile interioare, întrebându-mă care sunt nevoile mele, oferindu-mi mie însăm empatie. Și am petrecut cel puțin la fel de mult timp gândidu-mă la partenerii mei de conflict, încercând din greu să mă pun în locul lor, căutând să ghicesc care sunt nevoile lor.

Ok, sunt a girafă începătoare - nu, reformulez sunt o practicantă începătoare a Comunicării Nonviolente, iar dintre cele două girafe din dotare, cea externă are cel mai puțin antrenament. Așa că deși mi-am folosit cât am putut de bine urechile-de-girafă-exterioară, suficient ca să aud un strigăt de ajutor și să intuiesc ce nevoi ar putea fi acolo, nu sunt deloc sigură dacă am ghicit bine. De fapt, Marshall Rosenberg chiar spune că minunata tehnologie a urechilor de girafă e în așa fel concepută încât ne ajută să auzim strigătul de ajutor deghizat al celorlalți, ne ajută să ghicim care sunt nevoile lor, însă nu putem fi niciodată siguri că am ghicit bine.

La un moment dat chiar am crezut că am găsit niște nevoi. Pentru că nu am cum verifica dacă presupunerile mele sunt corecte, m-am aflat în fața unei alegeri:
- să cred că am ghicit bine, să văd umanitatea din partenerii mei de conflict și să ofer empatie și compasiune;
- să arunc totul la gunoi, să caut ”dreptate” și să fiu mânioasă și nefericită.
După atâta NVC interior, n-a fost deloc greu să aleg. Mă interesează să fiu ferictă, nu să am dreptate

Wayne Dyer spunea că ”Raiul pe pământ e o alegere pe care trebuie să o facem, nu un loc unde să mergem.” De acord cu el. Mai ales acum, când mă aflu deja în Lisabona! 
E aproape raiul la pătrat: o alegere pe care am făcut-o înmulțită cu frumusețea fascinantă a locului în care mă aflu! Și dacă mai adaug și oamenii minunați pe care i-am cunoscut în ultimul timp, nu-mi rămâne decât să spun din tot sufletul: 
mul-țu-mesc!

luni, 1 august 2016

Flori, a înflori, înflorire

Cele mai frumoase amintiri le am din natură. Și cele mai frumoase lecții, care au vorbit direct sufletului meu și au stat cu mine mereu le-am învățat tot în natură.
Îmi amintesc o lecție anume pe care am învățat-o de la un trandafir pe care l-am plantat cu mâna mea.
După mulți ani, aveam în sfârșit, o grădină!
Am cumpărat toate felurile de semințe care mi-au făcut cu ochiul pe internet sau în magazine, am cerut lăstari de trandafiri de la vecini, am cumpărat trandafiri cu rădăcină și am trecut la plantat!
Dintre toți trandafirii care s-au prins - vreo zece la număr, unul a devenit repede preferatul meu. Era inca mic, avea doar o singură rămurea pe care își creștea cu hărnicie un boboc neobișnuit de mare petru tulpina lui încă firavă.
Și pe măsură ce trecea timpul m-am trezit că urmăresc cu nerăbdare înflorirea lui.
La început totul mergea minunat. Zilele erau însorite și călduroase, bobocul de trandafir se anunța deja spectaculos, întrezăream puțin culoarea lui roșie-întunecată și mă bucuram deja imaginându-mi-l în toată splendoarea.
Apoi au început ploile și a venit frigul. Două săptămâni a plouat aproape în fiecare zi iar eu treceam înfrigurată prin dreptul micului trandafir și mă uitam să văd cum decurge înflorirea. Dar el nu făcea nmic. În fiecare zi era la fel ca înainte, nicio petală deschisă, nimic.
Două săptămâni a plouat, două săptămni a așteptat.
Apoi a venit și ziua în care ploia a stat și soarele s-a ivit din nou. Și atunci s-a întâmplat minunea: în câteva ore, bobocul de trandafir s-a transformat în cea mai frumoasă floare pe care am văzut-o vreodaă - floarea mea - mare cât o farfurie, etalând un roșu întunecat perfect, catifelată și strălucitoare și răspândind un miros de vis.

Zilele astea m-am tot gândit la floarea mea. Nu, nu m-am gândit... am retrăit-o. Ca și ea, mi-am crescut ființa interioară, Ca și ea, am stagnat uneori. Ca și ea, înfloresc acum.

Portugalia e minunată! Am descoperit că, de fapt, îmi plac oamenii. Am alergie la oamenii falși și mă sperie politețea de fațadă, mă enervează oamenii ”drăguți” - simt o puternică dorință de a-i provoca, pentru a vedea ce se ascunde sub mască, îmi plac oile negre și țapii ispășitori.
Și e minunat să întâlnesc atâția oameni cu care rezonez!

luni, 27 octombrie 2014

Cum ştim că s-a sfârşit noaptea?



Un rabin i-a întrebat pe elevii săi:
- Cum ştim că s-a sfârşit noaptea şi se ivesc zorile?
- Tot aşa cum putem deosebi o oaie de un câine, a răspuns un elev.
- Nu acesta este răspunsul, a spus rabinul.
- Tot aşa, a spus alt elev, cum putem deosebi un smochin de un măslin.
- Nu, a zis iar rabinul. Nu acesta este răspunsul.
- Atunci cum?
- Când ne uităm la un chip necunoscut, un străin, şi vedem că este fratele nostru, atunci se ivesc zorile.
Sursa: „Cercul mincinoşilor”, autor carte: Carriere Jean-Claude


marți, 21 octombrie 2014

Ishmael - Daniel Quinn

— Una dintre elevele mele despre care am menţionat ieri a dorit să-mi explice ce anume căuta, şi mi-a spus: "De ce nu e nimeni tulburat? Aud oamenii de la spălătoria automată de rufe vorbind despre sfârşitul lumii, şi sunt la fel de calmi ca şi cum ar compara detergenţi. Oamenii vorbesc despre distrugerea stratului de ozon şi despre moartea tuturor formelor de viaţă. Ei vorbesc despre devastarea pădurii tropicale, despre poluarea mortală ce va rămâne aici timp de mii şi milioane de ani, despre extincţia a zeci de specii zilnic, despre însăşi sfârşitul speciaţiei. Şi totuşi par perfect calmi." Atunci eu

i-am zis: "Asta vrei să ştii, de ce oamenii sunt calmi când aud despre distrugerea lumii?" S-a gândit o vreme şi mi-a spus: "Nu, ştiu de ce sunt calmi. Sunt calmi pentru că ei cred ce li s-a spus." Eu am zis: "Da?" Ce anume li s-a spus oamenilor şi îi impiedică să fie tulburaţi, îi face să fie relativ calmi chiar când privesc răul catastrofic pe care îl pricinuiesc acestei planete?
— Nu ştiu.
— Li s-a oferit o poveste explicativă. Li s-a dat o explicaţie a felului în care lucrurile au ajuns să fie astfel, iar asta le linişteşte panica. Această explicaţie acoperă totul, incusiv deteriorarea stratului de ozon, poluarea oceanelor, distrugerea pădurii tropicale, şi chiar extincţia umanităţii, şi pe ei îi mulţumeşte. Sau poate ar fi mai corect spus că îi linişteşte. Împing cu umărul la roată în fiecare zi, se droghează cu stupefiante sau cu televiziune în fiecare noapte, şi încearcă să nu se gândească prea pătrunzător la lumea pe care o lasă copiilor lor.
— Corect.
— La fel ca şi celorlalţi, şi ţie şi s-a dat aceeaşi explicaţie despre cum au ajuns lucrurile să fie astfel, dar se pare că aceasta nu te-a mulţumit. Ai auzit-o din copilărie, dar n-ai reuşit niciodată s-o înghiţi cu totul. Ai senzaţia că ceva a fost omis, dat cu lustru pe deasupra. Ai senzaţia că ai fost minţit în legătură cu ceva, şi ai vrea, dacă ai putea, să afli care e minciuna şi exact asta-i ceea ce cauţi tu aici în această cameră.
Dacă aţi citit deja Ishmael, poate aţi aşezat-o deja printre cărţile de căpătâi, aşa cum am făcut şi eu. Nu numai că o consider o carte de căpătâi, un reper pe drumul schimbării interioare, dar o văd ca pe o carte de kilometrul 0.
De fapt, dacă aţi avut vreodată senzaţia sâcâitoare că, deşi nu puteţi pune punctul pe i, e ceva în neregulă cu lumea în care trăim – mă refer la lumea în sine, nu la evenimente separate care umplu o mulţime de oameni de revoltă şi furie, determinându-i să iasă în stradă, dacă v-a trezit vreodată gândindu-vă că nepăsarea cu care omenirea distruge natura e un semn de nebunie, că societatea noastră e nebună, dacă aţi avut vreodată dorinţa aproape de nestăpânit să-i scuturaţi pe cei din jur ca să se trezească – atunci aveţi nevoie de Ishmael. Pentru că Ishmael are darul să risipească ceaţa, şi să ridice vălul iluziei sociale.
Rar am trăit o carte cu atâta entuziasm. Am trăit-o cu adevărat, ca şi cum Ishmael mi-ar fi pus mie întrebările, am căutat răspunsurile în mine, am primit răspunsurile autorului căutând din nou validarea în mine, în reacţiile şi aha-urile mele. E genul de carte care te face să-ţi repeţi iar şi iar „ştiam eu!”

Mesajul central al cărţii este tot un mesaj „ştiam eu”:

Omul nu are nimic fundamental greşit în el. Dacă lumea e aşa cum e, dacă civilizaţia noastră a intrat în conflict cu Natura, aceasta nu este din cauză că natura umană ar fi distructivă şi că oamenii ar fi fundamental răi, ci din cauza poveştii pe care ni se dă să o trăim, scenariului pe care cultura noastră ne pregăteşte să îl punem în scenă. Dacă schimbăm povestea, schimbăm şi deznodământul. Dacă schimbăm povestea, schimbăm societatea. Schimbăm lumea.
Cartea, în sine, e o călătorie educaţională. Una fără întoarcere:
Ishmael a făcut o pauză pentru a se gândi puţin.

— Toate acestea sunt doar o prefaţă pentru munca noastră de aici. Am vrut să o auzi deoarece vreau să ai măcar o idee vagă în ce te bagi aici. Odată ce vei învăţa cum să desluşeşti vocea Culturii

Mame bâzâind în fundal, spunându-şi povestea iar şi iar oamenilor culturii tale, nu vei mai putea niciodată să încetezi a mai fi conştient de ea. Oriunde vei merge, pentru tot restul vieţii tale, vei fi tentat să le spui celor din jur: "Cum puteţi asculta chestia asta şi să nu o recunoaşteţi drept ceea ce e în realitate?" Iar dacă vei face asta, oamenii se vor uita la tine ciudat şi se vor întreba despre ce dracu' vorbeşti. Cu alte cuvinte, dacă vei face această călătorie educaţională alături de mine, te vei găsi înstrăinat de cei din jurul tău, de prieteni, familie, foşti asociaţi şi aşa mai departe.

— Asta pot suporta, doar atât i-am spus.
Mulţi spun despre Ishmael că le-a schimbat viaţa. Nu ştiu dacă în cazul meu pot să spun că mi-a schimbat-o. Când am citit Ishmael, sentimentul că sunt înstrăinată de cei din jurul meu era deja atât de puternic încât uneori mă întrebam dacă nu sunt singura din specia mea. Bineînţeles, cunoşteam oameni care erau sincer preocupaţi de sănătatea planetei. Oameni cărora le păsa cu adevărat. Dar cu toţii păreau că nu sunt conştienţi de gravitatea situaţiei şi, în plus, dădeau vina pe natura umană:
„N-ai ce face, oamenii sunt lacomi, iresponsabili, egoişti... e nevoie de legi mai stricte, dacă vrem să realizăm ceva...” Cu alte cuvinte, ca să apărăm Natura de noi înşine avem nevoie de cineva sau ceva din exteriorul nostru care să ne împiedice să o distrugem.

Pentru mine, pur şi simplu nu avea sens: ştiam că dacă aş reuşi să-i fac pe ceilalţi să vadă Natura cum o văd eu, lucrurile s-ar schimba de la sine. Nu credeam că natura umană e de vină, eram convinsă că dragostea pentru Natură e ceva natural şi că nepăsarea e nefirească:
[…]nu-i vreo răutate misterioasă specifică rasei umane. Oamenii culturii tale n-au devenit distrugătorii acestei lumi din cauza vreunei imperfecţiuni incalculabile din om.

— Nu. Acelaşi lucru s-ar fi întâmplat cu orice specie, cel puţin cu orice specie suficient de puternică s-o înfăptuiască.
Trebuia să fie vorba de altceva! Ismael mi-a arătat despre ce.
Cartea a fost castigatoarea premiului Turner Tomorrow Fellowship Award de 500.000 de dolari pentru solutiile creative si pozitive propuse in solutionarea unor probleme globale. Şi asta e partea cea mai frumoasă: după ce m-a ajutat să găsesc răspunsuri la multe întrebări, după ce mi-a întărit părerea despre natura fundamentală a omului, Ishmael vine şi cu soluţii:
— Uite ce faci: învaţă pe o sută de oameni ceea ce te-am învăţat eu pe tine, şi inspiră-i pe fiecare dintre ei să înveţe pe încă o sută. Aşa se face întotdeauna.
— Da, dar... este destul?
Ishmael s-a încruntat.
— Desigur că nu-i destul. Dar dacă începi de oriunde altundeva, atunci chiar că nu există nici o speranţă. N-ai cum să zici "vom schimba felul în care oamenii se comportă cu această lume, dar nu vom schimba felul în care aceştia privesc lumea, sau felul în care privesc intenţiile divine din această lume, sau felul în care aceştia privesc destinul omului." Atâta vreme cât oamenii culturii tale vor fi convinşi că lumea le aparţine şi că destinul lor desemnat de zei este acela de a cuceri şi stăpâni această lume, atunci desigur că vor continua să se comporte aşa cum se tot comportă de zece mii de ani.
Aceştia vor continua să trateze lumea ca şi cum ar fi o proprietate a lor, şi vor continua să-o cucerească de parcă le-ar fi un adversar. Nu poţi schimba aceste lucruri cu legi. Trebuie să schimbi felul în care oamenii gândesc. Şi nu poţi pur şi simplu să scoţi din rădăcini un complex de idei dăunătoare şi să laşi în loc un vid; trebuie să le dai oamenilor ceva la fel de semnificativ ca şi ceea ce au pierdut, ceva care să aibă mai mult sens decât vechea oroare a Omului Suprem, ştergând de pe faţa planetei tot ceea ce nu

serveşte direct sau indirect nevoilor sale.

(Ishmael – Daniel Quinn)




vineri, 29 august 2014

Despre scaltoace - de Alice Miller. Mi-aş dori ca fiecare părinte să citească asta!

Acum trei ani am descoperit Comunicarea Nonviolentă (CNV). Pentru mine, CNV este în strânsă legătură cu permacultura - centrul centrului permaculturii - şi cu spiritualitatea -latura practică a spiritualităţii, aplicabilă mereu în viaţa de zi cu zi. De aceea, de câte ori am prilejul vorbesc despre CNV cu oricine e dispus să mă asculte, în speranţa că aş putea să "molipsesc" acea persoană şi că, odată "molipsită", aceasta va duce mai departe entuziasmul meu, declanşând o adevărată "epidemie de Comunicare Nonviolentă".

Ieri, într-o astfel de discuţie, am primit un răspuns care m-a întristat:
"Comunicarea Nonviolentă poate că merge la adulţi, pentru că ei ştiu ce e bine şi ce e rău, dar la copiii mici nu are cum să funcţioneze, pentru că ei nu fac deosebirea dintre bine şi rău şi uneori trebuie să îi opreşti  pedepsindu-i."

sâmbătă, 10 mai 2014

Tot ce pot să spun e WOW! Nu m-am aşteptat la atâta frumuseţe!


 

Nisip, muzică, lumină şi talent... ba nu, geniu - aceasta este lumea artistei ucrainiene  Ksenia Simonova. 

Operele ei  de animaţie cu nisip sunt pur şi simplu uluitoare. Rar am văzut ceva mai creativ şi mai mişcător!

 

vineri, 22 noiembrie 2013

Ce este Vipassana

Vipassana este una dintre cele mai vechi tehnici de meditaţie din India. Tradiţia spune că este chiar tehnica pe care a folosit-o Budha pentru a atinge eliberarea. Vipassana înseamnă „a vedea lucrurile aşa cum sunt în realitate”. Este un proces de purificare personală (mentală, emoţională, spirituală) prin observare interioară.

Cel mai important argument în favoarea practicării meditaţiei vipassana este că este uşor de înţeles şi poate fi practicată de oricine în orice condiţii. Nu ai nevoie de nimic din afară, nu ai nevoie de condiţii speciale, camere întunecate sau foarte luminate, muzică liniştitoare în fundal, lumânări, beţigaşe fumegânde, mantre, preoţi, mentori sau vraci.
Nu ai nevoie decât de respiraţie, atenţie şi hotărâre.>>>

vineri, 15 noiembrie 2013

Meditaţia Vipassana


 Meditaţia Vipassana - cum am ajuns la Vipassana


Despre meditaţia Vipassana am auzit pentru prima dată în urmă cu aproximativ doi ani de la un prieten drag. Mi s-a părut interesant. Din câte spunea el, părea o experienţă aparte, ce promitea să fie o adevărată provocare pentru mine. De fapt, o provocare atât de mare încât mai întâi am respins-o. În definitiv, mă cunoşteam destul de bine, credeam eu. Şi în mod clar, nu mă vedeam pe mine tăcând timp de zece zile. În niciun caz!

Mai târziu, am cunoscut şi alţi oameni care mi-au vorbit de Vipassana. Şi care mi-au recomandat-o, ca fiind foarte folositoare. Oamenii cei mai dragi  mie. Aşa că am început să iau în serios ideea de a participa la un curs. >>>

joi, 13 iunie 2013

Son-Rise, educaţia şi efectul Pygmalion


Am rămas cu gândul la Son-Rise. Nu-mi pot scoate din minte cât de bucuroasă a fost mama lui Ruan când a văzut prima privire a copilului îndreptată direct către ea, sau strigătele de bucurie ale familiei atunci când Ruan cere primul lucru… sau când se recunoaşte prima oară în oglindă… sau… of, toate acele momente atât de obişnuite pentru părinţii copiilor normali…


Momente atât de obişnuite şi copii atât de normali încât nimic nu mai pare nici extraordinar, nici motiv de bucurie. Şi, totuşi… uneori se întâmplă ceva, vedem un film, să întâlnim un copil autist sau părintele unui astfel de copil şi ne dăm seama că orice copil sănătos este cu adevărat un motiv de bucurie şi recunoştinţă.
Merge, aleargă, vorbeşte, cere, se uită în oglindă, mănâncă singur, se joacă, face toate acele miracole cotidiene pe care, din păcate, prea adesea noi părinţii le considerăm nu numai ca ceva de la sine înţeles, ci chiar nepotrivite atunci când nu se încadrează în imaginea noastră despre cum “trebuie” să fie şi să se poarte un copil. >>>

miercuri, 12 iunie 2013

Cântecul copilului - când începe viaţa?



Povestea de mai jos îmi aduce aminte de Anastasia şi accentul pe care ea îl pune pe concepţia conştientă:

Există un trib în Africa unde data de naştere a unui copil nu înseamă nici ziua în care acesta s-a născut copilul, nici data la care acesta a fost conceput, ci ziua în care copilul a fost gândit de către mama lui. Astfel, când o femeie decide că doreşte să aibă un copil, ea se duce şi se aşează singură sub un copac, stând acolo şi ascultând până când aude cântecul copilului care doreşte să se nască. Apoi, după ce a auzit cântecul viitorului copil, ea se întoarce la bărbatul care va fi tatăl copilului şi îl învaţă şi pe acesta cântecul copilului. Apoi, când împreună vor face dragoste, pentru a concepe fizic copilul, la un moment dat vor cânta cântecul copilului, ca o chemare pentru acesta. >>>

luni, 10 iunie 2013

Cum vezi viitorul în educaţie?


Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă întreabă cineva cum văd viitorul educaţiei, mă gândesc la respect, iubire, înţelegere, comunicare noviolentă, joc, acceptare, empatie, siguranţă fizică şi emoţională, cooperare şi sens şi la modul în care toate acestea ar putea deveni baza de pornire a oricărui sistem de învăţământ. 



Aşa că m-am bucurat când am aflat de campania „Cum vezi viitorul în educaţie?” iniţiată de Blogal Iniţiative... până când mi-am dat seama că era vorba doar de manualele digitale şi de impactul pe care acestea îl vor avea (sau nu) asupra învăţământului. >>>       

joi, 6 iunie 2013

Son-Rise - A miracol of love



Căutând mai multe informaţii despre transformarea interioară, Comunicarea Nonviolentă şi Noua conştiinţă, am dat peste filmul Son-Rise – A miracol of love.

Filmul este transpunerea cinematografică a unei poveşti de viaţă reale:
Bears şi Suzie Kaufman, părinţii a două fete sănătoase devin pentru a treia oară părinţi, noul venit fiind, spre bucuria părinţilor, un băiat – Raun.>>>
Designed By Blogger Templates