Cântecul copilului - când începe viaţa?

Povestea de mai jos îmi aduce aminte de Anastasia şi accentul pe care ea îl pune pe concepţia conştientă:

Există un trib în Africa unde data de naştere a unui copil nu înseamă nici ziua în care acesta s-a născut copilul, nici data la care acesta a fost conceput, ci ziua în care copilul a fost gândit de către mama lui. Astfel, când o femeie decide că doreşte să aibă un copil, ea se duce şi se aşează singură sub un copac, stând acolo şi ascultând până când aude cântecul copilului care doreşte să se nască. Apoi, după ce a auzit cântecul viitorului copil, ea se întoarce la bărbatul care va fi tatăl copilului şi îl învaţă şi pe acesta cântecul copilului. Apoi, când împreună vor face dragoste, pentru a concepe fizic copilul, la un moment dat vor cânta cântecul copilului, ca o chemare pentru acesta. >>>

Mai apoi, viitoarea mămică le va învăţa pe soţiile şi pe bătrânele din sat să cânte cântecul copilului, astfel ca atunci când copilul se va naşte, femeile bătrâne şi oamenii ce o vor înconjura pe mamă în acel moment să-i ureze prin cântec noului născut bun venit. Pe măsură ce copilul creşte, şi ceilalţi săteni învaţă cântecul copilului. Când copilul cade sau se răneşte, cineva aflat în apropiere îl ridică şi îi cântă cântecul său. Sau, atunci când copilul face ceva minunat  sau când trece prin ritualurile de iniţiere de la pubertate, sătenii cântă cântecul acestuia (acesteia) ca pe un mod de a-l (o) onora.

În acest trib african mai există încă o ocazie când sătenii cântă cântecul copilului.

Dacă în orice perioadă a vieţii sale, persoana respectivă comite o crimă sau ceva ce este considerat un act inacceptabil social, atunci el sau ea este chemat în centrul satului şi membrii comunităţii formează un cerc în jurul lui (sau ei). Apoi, cântă cântecul pentru el(ea).

Tribul este conştient că modul de a corecta comportamentul asocial nu este pedeapsa ci dragostea şi reamintirea adevăratei identităţi. Când îţi recunoşti propriul cântec, nu mai ai nici dorinţa nici nevoia de a face ceva ce ar putea răni pe altcineva.

Şi astfel se desfăşoară viaţa lor.  În timpul căsniciei, ei îşi cântă cântecele împreună. Apoi, la final, când copilul zace în pat, pregătit pentru moarte, toţi sătenii cunosc cântecul lui (al ei) şi ei cântă – pentru ultima oară – cântecul acelei persoane.

Poate că nu aţi crescut într-un trib african care să cânte cântecul vostru în momentele cruciale ale vieţii voastre, dar viaţa vă aminteşte mereu când sunteţi rezonanţă cu voi înşivă şi când nu sunteţi.  Când vă simţiţi bine, ceea ce faceţi se potriveşte cu cântecul vostru, când vă simţiţi groaznic, nu sunteţi. Până la urmă, toţi ne vom recunoaşte cântecul nostru şi îl vom cânta bine.

Poate că veţi avea un pic de trac la început, dar aşa au toţi marii cântăreţi. Continuaţi să cântaţi şi veţi vă găsi propriul drumul către casă.

Articol preluat de pe site-ul Thegodmolecule