vineri, 15 noiembrie 2013

Meditaţia Vipassana


 Meditaţia Vipassana - cum am ajuns la Vipassana


Despre meditaţia Vipassana am auzit pentru prima dată în urmă cu aproximativ doi ani de la un prieten drag. Mi s-a părut interesant. Din câte spunea el, părea o experienţă aparte, ce promitea să fie o adevărată provocare pentru mine. De fapt, o provocare atât de mare încât mai întâi am respins-o. În definitiv, mă cunoşteam destul de bine, credeam eu. Şi în mod clar, nu mă vedeam pe mine tăcând timp de zece zile. În niciun caz!

Mai târziu, am cunoscut şi alţi oameni care mi-au vorbit de Vipassana. Şi care mi-au recomandat-o, ca fiind foarte folositoare. Oamenii cei mai dragi  mie. Aşa că am început să iau în serios ideea de a participa la un curs. >>>

La început, m-am înscris la centrul de la Cluj. Pentru că m-am înscris prea târziu am ajuns doar pe lista de aşteptare, urmând să fiu sunată dacă se va elibera vreun locuşor şi pentru mine. Pentru că nu s-a eliberat şi pentru că la Cluj se organizează doar un singur curs pe an, asta însemnând că ar fi trebuit să aştept încă un an până la următorul curs, m-am hotărât să-mi încerc norocul cu cursurile de la  Dumbrava de Sus, organizate de Copiii Soarelui. Aşa că m-am înscris la cursul organizat la sfârşitul lunii septembrie.

M-am înscris cam cu jumătate de inimă, recunosc. Despre Copiii Soarelui aveam informaţii destul de contradictorii atât de la prieteni cât şi de pe net... Existau chiar şi relatări despre oameni care s-au înscris la curs şi nu au rezistat, au fugit, şi nu mă încânta deloc ideea că aş putea ajunge acolo şi aş putea trece prin aceeaşi experienţă.

Până la urmă, mi-am spus că orice experienţă e personală şi subiectivă, aşa că mai bine să văd cu ochii mei. Plus că aveam încredere în mine – ştiam că dacă mă hotărăsc să dau 10 zile din timpul meu  acestei meditaţii voi munci din greu să reuşesc.

Ba chiar, ca o măsură de siguranţă am făcut şi un  mic test: m-am aşezat frumos într-o poziţie comodă şi mi-am propus să stau o oră nemişcată. Mi-am zis că dacă reuşesc, atunci voi reuşi şi la Vipassana...
Sfântă, mare naivitate! Acum îmi vine să râd când îmi aduc aminte: a fost ca şi cum aş fi alergat 100 de metri şi ăia cu chiu cu vai şi aş fi tras concluzia că mă pot înscrie la un maraton!

Aşa că iată-mă  în ziua de 27 septembrie cu rucsacul pregătit, pendulând între încredere şi frică, gata să încep „experienţa Vipassana”... La Brad ne aşteptau cei de la Copiii Soarelui. Am urcat intr-una din maşini şi am pornit către Dumbravă.
Ziua era mirifică, soarele dulce de toamnă cernea o lumină mierie peste tot şi toate, peisajul era atât de frumos încât îmi doream ca drumul să nu se mai sfârşească. Să pot cumva păstra clipele alea de frumos exact aşa cum erau:  perfecte. Nu-mi era foame, nu-mi era somn, nu aveam nevoie de nimic decât de frumuseţea din jurul meu şi de bucuria care se năştea din ea... Şi atunci, ce căutam eu la Vipassana? Ce motiv pe care nici eu nu-l mai înţelegeam mă determinase să aleg să mă închid atâtea zile de bunăvoie în tăcere şi meditaţie?
Până la urmă, drumul s-a sfârşit şi am coborât din maşină pentru a parcurge pe jos ultima bucată de drum. Am ajuns la cortul unde se primesc cursanţii, am completat formularul, am predat telefonul şi agenda, mi-am luat ruccsacul şi am pornit alături de ceilalţi elevi spre locul de cazare. N-am mers prea mult şi am fost anunţaţi că am intrat pe locul rezervat cursului şi că de atunci încolo va trebui să păstrăm Tăcerea nobilă. Restul drumului până la casă l-am parcurs, bineînţeles, în tăcere.
Pe tot parcursul cursului, bărbaţii şi femeile sunt cazaţi separat, mănâncă separat şi chiar şi drumurile către sala de  meditaţie sunt astfel alcătuite încât să nu se intersecteze deloc. La femei, casa în care am fost cazată eu era o casă veche, curată şi simplu amenajată, cu paturi suprapuse de lemn, dar care nu aveau saltele. Fiecare pat avea o pătură pusă în două pe post de saltea şi două pături pentru învelit. E adevărat că dacă aveai nevoie de mai multe puteai să ceri. Din fericire, aveam la mine sacul de dormit şi o pătură – pentru mine a fost suficient.

În prima seară nu am făcut nicio meditaţie. Înainte de culcare am mers din nou la cortul unde fuseserăm primiţi,  ni s-au prezentat mai detailat „regulile casei” şi am aflat ceva mai mult despre Vipassana şi ceva şi mai mult despre „guru de la Brad” – Adi Ardelean.
A fost prima dată când îl vedeam şi, din păcate, întâlnirea mi-a sădit multă îndoială în suflet. Unele din spusele sale păreau doar nişte povestiri presărate abundent cu  cu elemente fantastico-spiritual-istorico-dacice şi avându-l pe el în rolul principal.
Am avut impresia că încearcă să vândă o imagine. Eu ştiu şi admit că nu pot fi obiectivă şi că ceea ce scriu aici este total subiectiv. Este foarte posibil să greşesc. Şi la fel de bine, este foarte posibil să  nu greşesc... În fine, cel mai probabil este că greşesc în privinţa unr aspecte şi am dreptate în privinţa altora.

Cei care îl cunosc de mai multă vreme pe Adi de la Brad şi (sper eu că şi mai bine) afirmă că el spune poveştile astea tocmai cu scopul de a şoca şi că ştie el mai bine ce face...
Aşa o fi, însă eu mi-aş fi dorit să fi putut cumva lipsi de la acel prim discurs.
Am plecat de la acea primă întâlnire întrebându-mă: „Doamne, unde am nimerit?” şi îndoindu-mă serios că voi rezista toată perioada...

Dar am rezistat! Cum a fost?
...Ei asta e deja subiect pentru alt post...

Un comentariu:

  1. Eu am participat la un curs de zece zile la Someșul Rece,nu am crezut ca da rezultate fantastice asa cum probabil spunea si Ardeleanul dar asta se întâmpla,daca meditezi cu un efort considerabil si corect atunci renaști.Am inteles de la cei care trecuse pe la Dumbrava ca meditația poate fi Învățată cu succes dar nu sunt acreditați de Academia din India iar condițiile sunt grele si pleacă cam 25% din cursanți.aici nu a plecat nimeni.Mai da ti osândă la anul la Cluj! ;)

    RăspundețiȘtergere

Designed By Blogger Templates