joi, 11 august 2016

Când gratitudinea devine un mod de viață

Există un mit pe care puțini par să îl pună la îndoială și anume acela că trebuie să mori ca să ajungi în rai. Și nici măcar asta nu garantează că ajungem acolo....
Și mai există o altă părere care spune că raiul e aici, pe pământ.

Am auzit cu ceva timp în urmă o poveste după cum urmează:

Era odată un maistru zen care a fost jefuit într-o noapte. A doua zi, a povestit asta unui prieten.
- Cred că a fost îngrozitor! a spus prietenul.
- Nu, sunt foarte recunoscător pentru tot ce s-a întâmplat, a răspuns maestrul zen.
- Recunoscător? Cum așa? întrebă celălalt, nevenindu-și să-și creadă urechilor.
- Păi, în primul rând, este prima oară când mi se întâmplă să fiu jefuit și sunt recunoscător că am ajuns la o vârstă așa de înaintă și am fost ferit până acum. În al doilea rând, a fost o experiență interesantă și sunt recunoscător că am trăit-o. În al treilea rând, hoțul mi-a luat doar banii, nu și viața, așa că sunt recunoscător și pentru asta.
Dar, mai presus de toate, sunt recunoscător că eu am fost cel jefuit, nu hoțul, nu cel care a furat.

M-a impresionat mult povestea atunci când am auzit-o prima dată. Însă recunosc că nu am înțeles-o în totalitate până de curând, când am trecut printr-o încercare în care încrederea și buna mea credință au fost puse la grea încercare. Într-un fel, pot spune că a fost ca și cum aș fi fost jefuită.

Însă, dacă am învățat vreun lucru din Communicarea Nonviolentă, este acelacă orice act de violență este un strigăt de ajutor. Am petrecut o grămadă de timp cu mine însămi, retrăind filmele evenimentelor din ultimele luni, ascultându-mi judecățile interioare, întrebându-mă care sunt nevoile mele, oferindu-mi mie însăm empatie. Și am petrecut cel puțin la fel de mult timp gândidu-mă la partenerii mei de conflict, încercând din greu să mă pun în locul lor, căutând să ghicesc care sunt nevoile lor.

Ok, sunt a girafă începătoare - nu, reformulez sunt o practicantă începătoare a Comunicării Nonviolente, iar dintre cele două girafe din dotare, cea externă are cel mai puțin antrenament. Așa că deși mi-am folosit cât am putut de bine urechile-de-girafă-exterioară, suficient ca să aud un strigăt de ajutor și să intuiesc ce nevoi ar putea fi acolo, nu sunt deloc sigură dacă am ghicit bine. De fapt, Marshall Rosenberg chiar spune că minunata tehnologie a urechilor de girafă e în așa fel concepută încât ne ajută să auzim strigătul de ajutor deghizat al celorlalți, ne ajută să ghicim care sunt nevoile lor, însă nu putem fi niciodată siguri că am ghicit bine.

La un moment dat chiar am crezut că am găsit niște nevoi. Pentru că nu am cum verifica dacă presupunerile mele sunt corecte, m-am aflat în fața unei alegeri:
- să cred că am ghicit bine, să văd umanitatea din partenerii mei de conflict și să ofer empatie și compasiune;
- să arunc totul la gunoi, să caut ”dreptate” și să fiu mânioasă și nefericită.
După atâta NVC interior, n-a fost deloc greu să aleg. Mă interesează să fiu ferictă, nu să am dreptate

Wayne Dyer spunea că ”Raiul pe pământ e o alegere pe care trebuie să o facem, nu un loc unde să mergem.” De acord cu el. Mai ales acum, când mă aflu deja în Lisabona! 
E aproape raiul la pătrat: o alegere pe care am făcut-o înmulțită cu frumusețea fascinantă a locului în care mă aflu! Și dacă mai adaug și oamenii minunați pe care i-am cunoscut în ultimul timp, nu-mi rămâne decât să spun din tot sufletul: 
mul-țu-mesc!

luni, 1 august 2016

Flori, a înflori, înflorire

Cele mai frumoase amintiri le am din natură. Și cele mai frumoase lecții, care au vorbit direct sufletului meu și au stat cu mine mereu le-am învățat tot în natură.
Îmi amintesc o lecție anume pe care am învățat-o de la un trandafir pe care l-am plantat cu mâna mea.
După mulți ani, aveam în sfârșit, o grădină!
Am cumpărat toate felurile de semințe care mi-au făcut cu ochiul pe internet sau în magazine, am cerut lăstari de trandafiri de la vecini, am cumpărat trandafiri cu rădăcină și am trecut la plantat!
Dintre toți trandafirii care s-au prins - vreo zece la număr, unul a devenit repede preferatul meu. Era inca mic, avea doar o singură rămurea pe care își creștea cu hărnicie un boboc neobișnuit de mare petru tulpina lui încă firavă.
Și pe măsură ce trecea timpul m-am trezit că urmăresc cu nerăbdare înflorirea lui.
La început totul mergea minunat. Zilele erau însorite și călduroase, bobocul de trandafir se anunța deja spectaculos, întrezăream puțin culoarea lui roșie-întunecată și mă bucuram deja imaginându-mi-l în toată splendoarea.
Apoi au început ploile și a venit frigul. Două săptămâni a plouat aproape în fiecare zi iar eu treceam înfrigurată prin dreptul micului trandafir și mă uitam să văd cum decurge înflorirea. Dar el nu făcea nmic. În fiecare zi era la fel ca înainte, nicio petală deschisă, nimic.
Două săptămâni a plouat, două săptămni a așteptat.
Apoi a venit și ziua în care ploia a stat și soarele s-a ivit din nou. Și atunci s-a întâmplat minunea: în câteva ore, bobocul de trandafir s-a transformat în cea mai frumoasă floare pe care am văzut-o vreodaă - floarea mea - mare cât o farfurie, etalând un roșu întunecat perfect, catifelată și strălucitoare și răspândind un miros de vis.

Zilele astea m-am tot gândit la floarea mea. Nu, nu m-am gândit... am retrăit-o. Ca și ea, mi-am crescut ființa interioară, Ca și ea, am stagnat uneori. Ca și ea, înfloresc acum.

Portugalia e minunată! Am descoperit că, de fapt, îmi plac oamenii. Am alergie la oamenii falși și mă sperie politețea de fațadă, mă enervează oamenii ”drăguți” - simt o puternică dorință de a-i provoca, pentru a vedea ce se ascunde sub mască, îmi plac oile negre și țapii ispășitori.
Și e minunat să întâlnesc atâția oameni cu care rezonez!
Designed By Blogger Templates